ISTORIA OBSTETRICII
Din cele mai vechi timpuri, naşterea era asistată de femei. În mitologia greacă, la naştere, erau prezente mereu zeiţe, niciodată zei, iar în triburile "primitive" (potrivit studiilor arheologice), femeia în travaliu era însoţită mereu de mamă sau de o altă rudă apropiată de sex feminin. Figurile preistorice şi desenele din vremea Egiptului antic, înfăţişază femeile născând în poziţie şezândă, iar despre moaşe şi scaune de născut se vorbeşte şi în Vechiul Testament.
Numele de obstetrică provine din latinul "obstetrix" derivat din "obstare" (a sta înainte) şi era dată moaşelor care stăteau în faţa femeii, pentru a primi copilul. Materia, numită azi Obstetrică, s-a predat sub numele de "moşit", până în secolul XX, când s-a considerat că numele latin este mai academic decât termenul anglo-saxon format din "mid-" (cu) şi "wif" (femeie).
În scrierile hipocratice, datând din sec.V i.e.n, se vorbeşte despre naşterile normale. Naşterea instrumentată, a fost rezervată feţilor morţi intrauterin şi implica utilizarea unor cârlige sau foarfece cu rol compresiv şi alte instrumente distructive. Aceste instrumente erau decrise în textele sanscrite, şi erau foarte bine cunoscute în lumea arabă, Mesopotamia şi Tibet.
Soranus din Efes (98-138) descria îngrijirile acordate prenatal şi timpul travaluilui. Mai mult acesta descria modul de efectuare a versiunii interne în cazul malprezentatiilor şi recomanda naşterea din prezentatie pelviană. În ceea ce priveşte conduita în timpul travaliului, acesta recomanda că parturienta să fie îngrijită în pat până aproape de momentul expulziei, când putea să treacă pe scaunul de naştere, unde moaşa stătea în faţa ei, încurajând-o să împingă şi aşteptând să preia copilul
Numele de obstetrică provine din latinul "obstetrix" derivat din "obstare" (a sta înainte) şi era dată moaşelor care stăteau în faţa femeii, pentru a primi copilul. Materia, numită azi Obstetrică, s-a predat sub numele de "moşit", până în secolul XX, când s-a considerat că numele latin este mai academic decât termenul anglo-saxon format din "mid-" (cu) şi "wif" (femeie).
În scrierile hipocratice, datând din sec.V i.e.n, se vorbeşte despre naşterile normale. Naşterea instrumentată, a fost rezervată feţilor morţi intrauterin şi implica utilizarea unor cârlige sau foarfece cu rol compresiv şi alte instrumente distructive. Aceste instrumente erau decrise în textele sanscrite, şi erau foarte bine cunoscute în lumea arabă, Mesopotamia şi Tibet.
Soranus din Efes (98-138) descria îngrijirile acordate prenatal şi timpul travaluilui. Mai mult acesta descria modul de efectuare a versiunii interne în cazul malprezentatiilor şi recomanda naşterea din prezentatie pelviană. În ceea ce priveşte conduita în timpul travaliului, acesta recomanda că parturienta să fie îngrijită în pat până aproape de momentul expulziei, când putea să treacă pe scaunul de naştere, unde moaşa stătea în faţa ei, încurajând-o să împingă şi aşteptând să preia copilul
PERIOADA RENAŞTERII
Primele broşuri obstetricale au fost apărut la sfârşitul secolului XV, fără a avea un impact însemnat. În 1513 a fost tipărit primul manual de obstetrică numit ,, The Rosengarten``, iar în 1516 a fost tradus din germană în mai multe limbi, inclusiv engleză şi franceză. În prefaţă, Eucharius Rosslin, autorul manualului, ironiza moaşele, pentru ignoranţa şi ghidarea activităţii profesionale după superstiţii.
Popularitatea de care s-au bucurat manualele lui Rosllin şi al celor care au urmat după el, au dat naştere unor tensiuni între moaşe şi medici. Aceştia din urmă asistau doar naşterile cu risc de complicaţii, dar o dată cu apariţia manualelor îşi puteau însuşi mult mai uşor cunoştinţele deţinute numai de moaşe.
Prima şcoală de moaşe a fost fondată la Paris de către chirurgul francez Ambroise Pare, în secolul XVI. Acesta descria operaţiile cezariane pe care le-a efectuat atât pacientelor aflate la prima naştere cât şi celor cu uter cicatricial.
Complicaţiile obstetricale l-au afectat pe Mauriceau şi la nivel personal, sora acestuia suferind o hemoragie antepartum, datorită placentei praevia. Nici unul dintre medicii chemaţi să o asiste, nu a îndrăznit să efectueze versiunea internă şi naşterea din prezentatie pelviană. Mauriceau şi-a asistat sora, care deşi a dat naştere unui făt sănătos, ea nu a mai putut fi salvată.
În 1668 Mauriceau publică manualul cu numele "Traites des Maladies des Femmes Grosses", care a fost ulterior tradus în mai multe limbi. Mauriceau a fost un pionier în ceea ce priveşte sutura postpartum a perineului. Potrivit manualului său plaga se dezinfecta cu vin, apoi se aplicau trei sau patru fire. Tot el este cel care recomanda ca naşterea să se producă mai degrabă în pat, decât pe un scaun ca şi până atunci. Deşi a fost un personaj innovator, Mauriceau s-a opus mereu efctuării operaţiei cezariene, care pe vremea aceea avea mereu acelaşi prognostic nefavorabil pentru mamă.
În Britania, obstetricienii au început să se bucure de popularitate prin sec. XVII, dar acest curent nu a avut acelaşi impact ca şi în Franţa. Cel mai cunoscuţi dintre obstetricienii britanici au fost membrii familiei Chamberlen, William şi fiul sau Peter. Există păreri potrivit cărora Peter ar fi inventat forcepsul, invenţie care a rămas secretul familiei Chamberlens o lungă perioada de timp.
Forcepsul conceput de Chamberlani prezenţa o curbă cefalică pentru capul fetal, dar îi lipsea curba pentru pelvisul fetal. Publicarea designului şi utilizării acestui instrument, au stârnit controverse în rândul obstetricienilor. Deoarece era nevoie de un uilizator cu experienţă prfesională vastă, numai câtorva moaşe şi obstetricieni li s-a permis să ultilizeze forcepsul. Un alt obstetrician care a contribuit la perfecţionarea designului forcepsului, a fost William Smeille. Acesta a studiat medicina la Glasgow, după care s-a înscris la cursurile şcolii de moaşe din Paris, pentru desăvârşirea studiilor. Deoarece este dezamăgit de această experienţă şi de modul de predare, se întoarce la Londra unde începe chiar el să predea lecţii de moşit.
Unul dintre meritele lui Smeille este acela de a adauga curbura concepută pentru pelvisul fetal şi de a adopta "încuietoarea englezească". Aceasta este un sistem care permite că lamele forcepsului să poată fi unite, după inserţia în vagin. (se pare că acest sistem ar fi fost descopetit accidental de un alt obstetrician din acea vreme, care ar fi pierdut şurubul dintre cele două lame, în astrenuturile unei paciente pe care o asista). Prin aportul său la implementarea regulilor de utilizare a forcepsului şi prin tratatul său publicat în 1752, Smellie a rămas cunoscut în istorie ca şi "maestrul britanic al moșitului", fiind unul dintre cei mai importanţi obstetricieni ai tuturor timpurilor.
Un alt ilustru obstetrician a fost Eilliams Hunter, care a trăit în secolul XVIII. Acesta deşi familiarizat cu tehnica utilizării forcepsului, recomanda utilizarea lui, în mod judicios. Williams este primul obstetrician care a asistat naşterile fără complicaţii obstetricale, ceea ce spulberă mitul potrivit căruia doar femeile ar trebui să asiste la naştere, ducând în continuare la creşterea tensiunilor între moaşe şi obstetricieni. În urma succeselor profesionale, Hunter devine medicul Reginei Charlotte, soţia George al IV-lea, pe care o convinge de necesitatea serviciilor sale, la naştere, motiv pentru care i se permite să rămână în cameră pe lângă moaşă. La final, era Hunter cel care condusese travaliul, iar naşterea a fost fără complicaţii.
Din păcate nu toate naşterile regale au fost încununate de success, acest lucru fiind ilustrat de exemplul morţii prinţesei Charlotte asistată de Şir Richard Croft, (discipol al lui Hunter), în urma unei complicaţii obstetricale. În acest caz a fost vorba de suprapurtare şi făt macrosom, care au dus la moarte fetală intrauterină. Travaliul a durat 50 de ore, iar la 6 ore după naştere, prinţesa Charlote a murit. Întrucât era la prima naştere şi singurul copil al regelui George, tronul a fost moştenit de fiica fratelui sau care avea să devină regina Victoria.
Şir Croft, acuzat public de către obstetricieni că nu ar fi utilizat forcepsul la momentul potrivit, s-a sinucis, fiind înmormântat lângă Hunter, cel care i-a fost mentor timp de 21 de ani.
Motivul principal al epidemiilor de endometrită a fost recunoscut de către Alexander Gordon un chirurg care ulterior a studiat obstetrică în Londra. În tratatul sau ,, Treatise on the Epidemic of Puerperal Fever în Aberdeen``, acesta susţinea că boală se transmite de la o pacientă la alta de către personalul sanitar, descria legătura între endometrită şi erizipel şi propunea că şi tratament flebotomia. Majoritatea obstetricienilor acelei vremi au preluat metoda de tratament, ignorând observaţia portivit căreia endometrita este o boală contagioasă.
Ingnaz Semmelweiss (1818-1865) un obstetrician vienez, de origine maghiară, are meritul de a fi contribuit la reducerea mortalităţii prin endometrită. Acesta a încercat să înţeleagă cauza apariţiei aceste boli, în urma unei nefericite experienţe personale. Profesorul şi mentorul sau a fost răpus de o infecţie contactată în timpul unei autopsii, cauza morţii fiind febra puerperală. El a ajuns la concluzia că sursa infecţiei ar fi cadavrele, motiv pentru care în 1847 a introdus utilizarea soluţiilor pe baza de clor pentru dezinfectarea mâinilor la ieşirea din sala de autopsii. Astfel Semmelwiss a redus mortalitatea în unitatea sa până la valori comparabile cu a altor unităţi sanitare, în care asitenţa la naştere era acordată doar de moaşe şi nu de medici care participau la autopsii. În ciuda progreselor înregistrate, Semmelweiss, a fost ironizat public de către comunitatea medicală. Acesta s-a retras la Budapesta unde a murit.
În Anglia secolului XIX, obstetrica era un fenomen care lua amploare, devenind materie de studiu ce crea dificultăţi studenţilor medicinişti. Unul dintre cei mai renumiţi profesori de obstetrică a fost James Young Simpson. Acesta are meritul de a fi utilizat eterul în practica medicală. În ianuarie 1847 a fost descoperit eterul, iar în noiembrie, după ce Simpson şi alţi trei prieteni au inhalat eter, au administrat acest tip de anestezie unei paciente, care în semn de recunoştinţă, a pus numele de ,, Anaesthesia``, fetiţei pe care o născuse. La trei săpatamani după prezentarea acestui caz Societăţii Medico-Chirurgicale din Edinburgh, se încuraja utilizarea anesteziei de către toţi practicienii.
Către sfârşitul secolului XIX s-au pus bazele societăţilor moderne de obstetrică, iar moaşele deveneau mai instruite. Câteva ţări europene au adoptat legislaţii cu privire la cursurile şi practica moaşelor şi a obstetricienilor. În Anglia anului 1872, au încept să se emită certificate care permiteau libera practica a moaşelor, iar în anul 1941 a luat naştere Colegiul Moaşelor.
Prima cezariană documentată, în urma căreia pacienta a supravieţuit, s-a făcut în Irlanda, în 1738, de către Mary Donally, o moaşă. După aceasta până prin anul 1821, cezariana, a devenit o practică destul de comună atât în Europa cât şi în colonii. Întrucât anestezia nu era la îndemână sau nu era cunoscută, toate aceste operaţii se efectuau cu pacienta conştientă.
Până la jumătatea sec. XIX, mortalitatea maternă în urmă operaţiei cezariene s-a menţinut crescută, iar în unele cazuri se asocia cu histerectomia. Din 1880, o dată cu implementarea regulilor de asepsie şi antisepsie, cezariana ,,clasică”- incizia verticală în partea superioară a uterului, a fost adoptată ca operaţie de rutină. Deoarece refacerea pacientei după acest tip de operaţie era anevoioasă, în anul 1906 s-a introdus ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de „cezariană segmentaro-transversa”.
Obstetrica sec.XX a cunoscut o importantă dezvoltare pe partea tehnică şi instrumentala. Cu toate că la forcepsul lui Simpson nu s-au adus îmbunătăţiri semnificative, în 1950 obstetricianul norvegian Tage Malstrom, a inventat vacuum-ul (ventuza), care producea un traumatism matern mai puţin important decât forcepsul, dar care era mai puţin eficient în ceea ce priveşte extracţia fătului.
O dată cu popularitatea pe care obstetrica o câştiga, creştea şi numărul pacientelor ce aveau nevoie de asistenţă la naştere. Din dorinţa obstetricienilor suprasolicitaţi de a asigura o naştere eficientă şi mai ales rapidă, a crescut mult numărul cazurilor în care se utiliza forcepsul şi cloroform. Această ,,epidedemie`` de intervenţii inutile la naştere, a fost unul dintre motivele pentru care în sec. XX mortaliatea la naştere se menţinea ridicată, în ciuda măsurilor de asepsie (1:200). Situaţia s-a menţinut până în 1935 când în practica medicală s-au introdus sulfonamidele (în urma unui experiment efectuat de unul dintre angajaţii firmei Bayer), ceea ce a dus la un număr mai scăzut al deceselor materne, în urma endometritei.
După succesul înregistrat împotriva infecţiilor, au urmat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte lupta cu hemoragiile postpartum pentru care se efectuau transfuzii sanguine sau se utiliza ergometrina şi oxitocina. Până în anul 1960 cauza principală a mortalităţii, reprezentată de infecţii sau hemoragii postpartum, era înlocuită de complicaţii septice ale avorturilor ilegale. Majoritatea femeilor afectate erau căsătorite şi făceau parte din clasa de mijloc. În vederea scăderii incidenţei acestor cazuri, în 1967 s-au adoptat legi care reglementau întreruperile de sarcini, din motive sociale.
Odată cu îmbunătăţirea tehnicilor anestezice, cu răspândirea anesteziei epidurale şi practicarea acestora de către specialişti şi nu stagiari, mortalitatea maternă, în Anglia, s-a redus aproape la zero. În prezent, în ţările în curs de dezvoltare, datorită accesului limitat la serviciile medicale, mortalitatea se menţine la 1%.
O importantă schimbare în ceea ce priveşte obstetrica secolului XX, este dată de faptul că atenţia din perioada antenatală, se concentrează din ce în ce mai mult pe făt. Acest lucru a fost posibil prin introducerea în practica medicală a metodelor de detectare a activităţii cardiace fetale şi a ecografiei. Cea din urmă, a dus la dezvoltarea medicinii fetale.
În ciuda tuturor progreselor înregistrate în practica obstetricală, naşterea rămâne un eveniment care implică multe riscuri pentru făt. Având în vedere siguranţa resimţită de paciente şi experiența obstetricienilor, în ceea ce priveşte asistenţă la naştere, serviciile medicale au ca şi scop îmbunătăţirea acestei experienţe, atât pentru pacientă cât şi pentru partener. Astfel se iau în considerare naşterile naturale cu analgezie peridurală, naşterile sub apă, naşterile prin operaţie cezariană, etc. O dată cu perfecţionarea metodelor de analgezie la naştere, tot mai puţine femei aleg naşterea prin operaţie cezariană. Cu toate acestea incidenţa cezarienelor este în creştere (Anglia 25%, Rio de Janeiro 90%).
În ceea ce priveşte viitoarele schimbări în acest domeniu, cea mai importantă este feminizarea obstetricii. În acest moment, numai în Marea Britanie, mai mult de 50% din personalul în curs de specializare, este feminin, în contrast cu pionierii acestei ştiinţe, care au fost bărbaţi, cu mici excepţii.
OBSTETRICIENII
În secolul XVII au apărut "bărbaţii moaşe", (fr.-accoucheurs, eng.- man midwives), obstetricienii de azi. Cel mai cunoscut obstetrician francez se numeşte Francois Mauriceau, fiind cunoscut în rândul obstetricienilor pentru manevra care-i poartă numele (manevra Mauriceau-Smellie-Veit, utilizată în naşterile din prezentatie pelviană, prin care capul fetal este rotit cu faţa spre posterior, iar pentru a menţine flexia acestuia se introduce un deget în cavitatea bucală a fătului).Complicaţiile obstetricale l-au afectat pe Mauriceau şi la nivel personal, sora acestuia suferind o hemoragie antepartum, datorită placentei praevia. Nici unul dintre medicii chemaţi să o asiste, nu a îndrăznit să efectueze versiunea internă şi naşterea din prezentatie pelviană. Mauriceau şi-a asistat sora, care deşi a dat naştere unui făt sănătos, ea nu a mai putut fi salvată.
În 1668 Mauriceau publică manualul cu numele "Traites des Maladies des Femmes Grosses", care a fost ulterior tradus în mai multe limbi. Mauriceau a fost un pionier în ceea ce priveşte sutura postpartum a perineului. Potrivit manualului său plaga se dezinfecta cu vin, apoi se aplicau trei sau patru fire. Tot el este cel care recomanda ca naşterea să se producă mai degrabă în pat, decât pe un scaun ca şi până atunci. Deşi a fost un personaj innovator, Mauriceau s-a opus mereu efctuării operaţiei cezariene, care pe vremea aceea avea mereu acelaşi prognostic nefavorabil pentru mamă.
În Britania, obstetricienii au început să se bucure de popularitate prin sec. XVII, dar acest curent nu a avut acelaşi impact ca şi în Franţa. Cel mai cunoscuţi dintre obstetricienii britanici au fost membrii familiei Chamberlen, William şi fiul sau Peter. Există păreri potrivit cărora Peter ar fi inventat forcepsul, invenţie care a rămas secretul familiei Chamberlens o lungă perioada de timp.
NAŞTEREA CU AJUTORUL INTRUMENTELOR
Stanepotul lui Peter, Hugh Chamberlen a păstrat tradiţia familiei devenind obstetrician. Fiind aproape contemporan cu Mariceau, Hugh, are meritul de a fi tradus în engleză, scrierile obstetricianului francez. În 1670, după o lungă tăcere, Chamberlen, se hotărăşte să vândă secretul forcepsului, guvernului francez, dar se pare că l-a divulgat unui german (Roger Roonhuysen) în 1693. După această secretul utilizării forcepsului a rămas la Amstredam pentru încă 60 de ani.Forcepsul conceput de Chamberlani prezenţa o curbă cefalică pentru capul fetal, dar îi lipsea curba pentru pelvisul fetal. Publicarea designului şi utilizării acestui instrument, au stârnit controverse în rândul obstetricienilor. Deoarece era nevoie de un uilizator cu experienţă prfesională vastă, numai câtorva moaşe şi obstetricieni li s-a permis să ultilizeze forcepsul. Un alt obstetrician care a contribuit la perfecţionarea designului forcepsului, a fost William Smeille. Acesta a studiat medicina la Glasgow, după care s-a înscris la cursurile şcolii de moaşe din Paris, pentru desăvârşirea studiilor. Deoarece este dezamăgit de această experienţă şi de modul de predare, se întoarce la Londra unde începe chiar el să predea lecţii de moşit.
Unul dintre meritele lui Smeille este acela de a adauga curbura concepută pentru pelvisul fetal şi de a adopta "încuietoarea englezească". Aceasta este un sistem care permite că lamele forcepsului să poată fi unite, după inserţia în vagin. (se pare că acest sistem ar fi fost descopetit accidental de un alt obstetrician din acea vreme, care ar fi pierdut şurubul dintre cele două lame, în astrenuturile unei paciente pe care o asista). Prin aportul său la implementarea regulilor de utilizare a forcepsului şi prin tratatul său publicat în 1752, Smellie a rămas cunoscut în istorie ca şi "maestrul britanic al moșitului", fiind unul dintre cei mai importanţi obstetricieni ai tuturor timpurilor.
Un alt ilustru obstetrician a fost Eilliams Hunter, care a trăit în secolul XVIII. Acesta deşi familiarizat cu tehnica utilizării forcepsului, recomanda utilizarea lui, în mod judicios. Williams este primul obstetrician care a asistat naşterile fără complicaţii obstetricale, ceea ce spulberă mitul potrivit căruia doar femeile ar trebui să asiste la naştere, ducând în continuare la creşterea tensiunilor între moaşe şi obstetricieni. În urma succeselor profesionale, Hunter devine medicul Reginei Charlotte, soţia George al IV-lea, pe care o convinge de necesitatea serviciilor sale, la naştere, motiv pentru care i se permite să rămână în cameră pe lângă moaşă. La final, era Hunter cel care condusese travaliul, iar naşterea a fost fără complicaţii.
Din păcate nu toate naşterile regale au fost încununate de success, acest lucru fiind ilustrat de exemplul morţii prinţesei Charlotte asistată de Şir Richard Croft, (discipol al lui Hunter), în urma unei complicaţii obstetricale. În acest caz a fost vorba de suprapurtare şi făt macrosom, care au dus la moarte fetală intrauterină. Travaliul a durat 50 de ore, iar la 6 ore după naştere, prinţesa Charlote a murit. Întrucât era la prima naştere şi singurul copil al regelui George, tronul a fost moştenit de fiica fratelui sau care avea să devină regina Victoria.
Şir Croft, acuzat public de către obstetricieni că nu ar fi utilizat forcepsul la momentul potrivit, s-a sinucis, fiind înmormântat lângă Hunter, cel care i-a fost mentor timp de 21 de ani.
MORTALITATEA MATERNĂ
În ciuda progreselor înregistrate, la începutul sec XIX, naşterea implica riscuri fatale pentru femei. În Anglia şi Wales, mortalitatea se înregistra la una din două sute de femei. Cele mai afectate erau femeile aparținând claseor sociale inferioare, întrucât acestea erau afectate de rahitism, ceea ce ducea la modificări ale bazinului osos. De prin secolul XVIII au apărut maternităţi cu moaşe şi obstetricieni calificaţi, care să ofere asistenţă la naştere pacientelor din paturile sociale considerate inferioare. Paradoxal, în aceste unităţi, moratlitatea era mai ridicată (2-8%) decât în afară lor, motivul principal constituindu-l epidemiile de endometrită (febra puerperală).Motivul principal al epidemiilor de endometrită a fost recunoscut de către Alexander Gordon un chirurg care ulterior a studiat obstetrică în Londra. În tratatul sau ,, Treatise on the Epidemic of Puerperal Fever în Aberdeen``, acesta susţinea că boală se transmite de la o pacientă la alta de către personalul sanitar, descria legătura între endometrită şi erizipel şi propunea că şi tratament flebotomia. Majoritatea obstetricienilor acelei vremi au preluat metoda de tratament, ignorând observaţia portivit căreia endometrita este o boală contagioasă.
Ingnaz Semmelweiss (1818-1865) un obstetrician vienez, de origine maghiară, are meritul de a fi contribuit la reducerea mortalităţii prin endometrită. Acesta a încercat să înţeleagă cauza apariţiei aceste boli, în urma unei nefericite experienţe personale. Profesorul şi mentorul sau a fost răpus de o infecţie contactată în timpul unei autopsii, cauza morţii fiind febra puerperală. El a ajuns la concluzia că sursa infecţiei ar fi cadavrele, motiv pentru care în 1847 a introdus utilizarea soluţiilor pe baza de clor pentru dezinfectarea mâinilor la ieşirea din sala de autopsii. Astfel Semmelwiss a redus mortalitatea în unitatea sa până la valori comparabile cu a altor unităţi sanitare, în care asitenţa la naştere era acordată doar de moaşe şi nu de medici care participau la autopsii. În ciuda progreselor înregistrate, Semmelweiss, a fost ironizat public de către comunitatea medicală. Acesta s-a retras la Budapesta unde a murit.
În Anglia secolului XIX, obstetrica era un fenomen care lua amploare, devenind materie de studiu ce crea dificultăţi studenţilor medicinişti. Unul dintre cei mai renumiţi profesori de obstetrică a fost James Young Simpson. Acesta are meritul de a fi utilizat eterul în practica medicală. În ianuarie 1847 a fost descoperit eterul, iar în noiembrie, după ce Simpson şi alţi trei prieteni au inhalat eter, au administrat acest tip de anestezie unei paciente, care în semn de recunoştinţă, a pus numele de ,, Anaesthesia``, fetiţei pe care o născuse. La trei săpatamani după prezentarea acestui caz Societăţii Medico-Chirurgicale din Edinburgh, se încuraja utilizarea anesteziei de către toţi practicienii.
Către sfârşitul secolului XIX s-au pus bazele societăţilor moderne de obstetrică, iar moaşele deveneau mai instruite. Câteva ţări europene au adoptat legislaţii cu privire la cursurile şi practica moaşelor şi a obstetricienilor. În Anglia anului 1872, au încept să se emită certificate care permiteau libera practica a moaşelor, iar în anul 1941 a luat naştere Colegiul Moaşelor.
OPERAŢIA CEZARIANĂ
Dezvoltarea asepsiei şi antisepsiei, în sec XIX, a facilitat introducerea operației cezariene în practica medicală. Numele de "cezariană" derivă (nu de la Iulius Cezar) din latinul „caedere”, care înseamnă "a tăia". Legea română Lex Caesare spunea că o femeie care a murit aproape de termen, trebuia să fie operată, iar dacă fătul nu a supravieţuia în urma intervenţiei chirurgicale, cei doi, trebuia să fie îngropaţi seperat.Prima cezariană documentată, în urma căreia pacienta a supravieţuit, s-a făcut în Irlanda, în 1738, de către Mary Donally, o moaşă. După aceasta până prin anul 1821, cezariana, a devenit o practică destul de comună atât în Europa cât şi în colonii. Întrucât anestezia nu era la îndemână sau nu era cunoscută, toate aceste operaţii se efectuau cu pacienta conştientă.
Până la jumătatea sec. XIX, mortalitatea maternă în urmă operaţiei cezariene s-a menţinut crescută, iar în unele cazuri se asocia cu histerectomia. Din 1880, o dată cu implementarea regulilor de asepsie şi antisepsie, cezariana ,,clasică”- incizia verticală în partea superioară a uterului, a fost adoptată ca operaţie de rutină. Deoarece refacerea pacientei după acest tip de operaţie era anevoioasă, în anul 1906 s-a introdus ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de „cezariană segmentaro-transversa”.
SECOLUL XX
Dacă până în sec. XX obstetrica însemna doar travaliu şi naştere, din această perioadă, obstetricienii au început să acorde îngrijiri antenatale, ceea ce a dus la deschiderea de clinici pentru supravegherea antenatală. Tot acum obstetrica a devenit o specialitate de sine stătătoare, fără a mai fi apanajul chirurgilor.Obstetrica sec.XX a cunoscut o importantă dezvoltare pe partea tehnică şi instrumentala. Cu toate că la forcepsul lui Simpson nu s-au adus îmbunătăţiri semnificative, în 1950 obstetricianul norvegian Tage Malstrom, a inventat vacuum-ul (ventuza), care producea un traumatism matern mai puţin important decât forcepsul, dar care era mai puţin eficient în ceea ce priveşte extracţia fătului.
O dată cu popularitatea pe care obstetrica o câştiga, creştea şi numărul pacientelor ce aveau nevoie de asistenţă la naştere. Din dorinţa obstetricienilor suprasolicitaţi de a asigura o naştere eficientă şi mai ales rapidă, a crescut mult numărul cazurilor în care se utiliza forcepsul şi cloroform. Această ,,epidedemie`` de intervenţii inutile la naştere, a fost unul dintre motivele pentru care în sec. XX mortaliatea la naştere se menţinea ridicată, în ciuda măsurilor de asepsie (1:200). Situaţia s-a menţinut până în 1935 când în practica medicală s-au introdus sulfonamidele (în urma unui experiment efectuat de unul dintre angajaţii firmei Bayer), ceea ce a dus la un număr mai scăzut al deceselor materne, în urma endometritei.
După succesul înregistrat împotriva infecţiilor, au urmat îmbunătăţiri în ceea ce priveşte lupta cu hemoragiile postpartum pentru care se efectuau transfuzii sanguine sau se utiliza ergometrina şi oxitocina. Până în anul 1960 cauza principală a mortalităţii, reprezentată de infecţii sau hemoragii postpartum, era înlocuită de complicaţii septice ale avorturilor ilegale. Majoritatea femeilor afectate erau căsătorite şi făceau parte din clasa de mijloc. În vederea scăderii incidenţei acestor cazuri, în 1967 s-au adoptat legi care reglementau întreruperile de sarcini, din motive sociale.
Odată cu îmbunătăţirea tehnicilor anestezice, cu răspândirea anesteziei epidurale şi practicarea acestora de către specialişti şi nu stagiari, mortalitatea maternă, în Anglia, s-a redus aproape la zero. În prezent, în ţările în curs de dezvoltare, datorită accesului limitat la serviciile medicale, mortalitatea se menţine la 1%.
O importantă schimbare în ceea ce priveşte obstetrica secolului XX, este dată de faptul că atenţia din perioada antenatală, se concentrează din ce în ce mai mult pe făt. Acest lucru a fost posibil prin introducerea în practica medicală a metodelor de detectare a activităţii cardiace fetale şi a ecografiei. Cea din urmă, a dus la dezvoltarea medicinii fetale.
În ciuda tuturor progreselor înregistrate în practica obstetricală, naşterea rămâne un eveniment care implică multe riscuri pentru făt. Având în vedere siguranţa resimţită de paciente şi experiența obstetricienilor, în ceea ce priveşte asistenţă la naştere, serviciile medicale au ca şi scop îmbunătăţirea acestei experienţe, atât pentru pacientă cât şi pentru partener. Astfel se iau în considerare naşterile naturale cu analgezie peridurală, naşterile sub apă, naşterile prin operaţie cezariană, etc. O dată cu perfecţionarea metodelor de analgezie la naştere, tot mai puţine femei aleg naşterea prin operaţie cezariană. Cu toate acestea incidenţa cezarienelor este în creştere (Anglia 25%, Rio de Janeiro 90%).
În ceea ce priveşte viitoarele schimbări în acest domeniu, cea mai importantă este feminizarea obstetricii. În acest moment, numai în Marea Britanie, mai mult de 50% din personalul în curs de specializare, este feminin, în contrast cu pionierii acestei ştiinţe, care au fost bărbaţi, cu mici excepţii.
0 comentarii:
Post a Comment